Pe coridorul unui spital din Romania...

Sta in picioare in fata usii, sprijinit de perete, alaturi de el sunt inca trei persoane dintre care doi adolescenti. Asteapta. Cu fiecare minut ce trece, disperarea din ochii copiilor creste la fel ca apa pusa la incazit pe un ochi de la aragaz. Ar vrea sa faca iar ture, doar ca acasa pentru ca tata s-a dus sa aduca nuielusa pentru a ii altoi din cauza unei boacane, numai ca nu e asa, acum sunt aici. Bine ca ochii stiu sa inoate, ca de nu, de mult s-ar fi scufundat ascunsi in mainile lor inca micute, prin unghere, ca tata sa nu-i vada. Ar vrea sa darame usa aia, sa strige ca au nevoie de ajutor, ca nu mai pot astepta, ca cineva drag si important pentru ei a patit ceva. Nimeni insa nu pare dispus sa asculte, ba chiar asistenta nu de mult a venit sa ceara si singurul scaun de pe tot coridorul, pe care din intamplare statea tatal lor, iar el amabil ca intodeauna a incuvintat. Oare s-a uitat la fata lui, nu i-o fi auzit vocea, oare in locul asta se mai uita oamenii unii la altii. Multe eu-uri circula pe holuri, privirea li s-a ratacit undeva departe, li se citeste regretul si dezamagirea de a se vedea in asa situatie. Tatal este internat si astfel devine una din sardine. Salonul e mult prea mic pentru multimea de paturi. Nu sunt locuri, desi alte camere au putini locatari, dar cum nu se stie politica de functionare, toata lumea se conformeaza. Este ianuarie si afara e frig. Inauntru e la fel. Acea camera nu avea incalzire, spre deosebire de celelalte. Explicatia, care ar trebui sa le tina de caldura pacientilor, e ca tevile sunt vechi si chiar daca s-a inceput renovarea inca nu s-a ajuns la etajul acela. In concluzie rabdati. Umezeala si-a castigat de mult dreptul. Oamenii vin si pleaca, fiecare cu o poveste de viata. Un mosulet observa trist porumbeii de pe geam, iar in coltul usii de la baie, pe tavan, umezeala a capatat o culoare verzuie care avanseaza incet pe perete.