Discriminarea panselutelor

Producatorul isi plateste certificatul pentru a putea vinde, dar in Piata de flori 700 nu prea reuseste. Locul este prea mic pentru numarul mare de vanzatori, mai ales acum in sezonul panselutelor. Astfel, cu certificatul in buzunar, acesta se trezeste izolat intr-un colt ferit de ochii clientilor asezat incomod, dar taxa de 5 lei tot trebuie sa o plateasca la fel ca restul persoanelor, sau si mai tragic ramane pe dinafara, iar conducerea pietei nu poate face nimic. Cum nu mai este loc in taramul florilor pentru producatorul de panselute, acesta se hotaraste sa se puna afara, pe partea cu Biserica Sfantul Dimitrie, deorece pur si simplu nu are unde sta cu marfa. Isi scoate la lumina zambitoarele floricele si isi pune ladita in fata pietei, unde mai erau expuse spre vanzare si alte plante, ghivece si coronite de con de brad ale florariilor cu standuri din interior. Putin stia acesta ca panselutele lui sunt inferioare in rang, plantelor expuse langa. Acest lucru l-a aflat de la sefa pietei care suparata foc il cearta teribil pe amaratul producator deoarece a indraznit sa faca negot cu panselute in fata pietei pe domeniul public, neavand nici cea mai mica problema cu florile expuse in vecinatatea apropiata. La observatia producatorului ca nu are unde sta, iar ceilalti fac acelasi lucru, "sefa" a declarat raspicat ca acestia platesc sume considerabile pe standurile din interior. Astfel, lor li se permite invadarea spatiului public.

Traim "mult si bine" in spitalele din Romania

Te iei cu mainile de cap si vrei sa fugi din locul in care ai mers tocmai pentru ca te simteai rau. Nesimtirea unor pretinsi doctori este fara margini, nu stiu cum de nu le crapa obrazul la propriu de atata nepasare fata de o fiinta umana. Tanara cu dureri cumplite soseste la spitalul Odobescu din Timisoara, doctorita amabila, zambitoare o consulta, afla cauza si da verdictul - trebuie operata, doar ca ar mai trebui facute niste analize. Trec cateva zile, parinti se mai gandesc inca o data la ce a spus doctorita si isi pun semne de intrebare deoarece dupa spusele acesteia, fata nu trebuia sa se miste prea mult deoarece starea ei s-ar fi putut inrautati. Evident a aparut intrebarea de ce nu o mai opera sau de ce nu a operat-o imediat. Astfel, vorbesc cu aceasta si ii dau niste bani, deoarece aflasera deja de la celelalte din salon taxa care oficial nu exista, dar cu care se cadaorisesc medicii. De la primirea acontului, doctorita, asemenea unui motoras a carui cheie tocmai ce a fost rotita, a grabit operatia pe ziua urmatoare, in conditiile in care fata mai trebuia sa astepte inca cateva zile, cica pentru alte analize. De la ea au putut afla pretul total si corect. Banii pe imozite pentru sanatate, asigurari sunt dati asa din bunavointa noastra, a tuturor. Poti plati toata viata si te poti trezi bine mersi in situatia in care esti pe un pat de spital netratat sau amanat pentru ca nu ai cu ce sa-i platesti sau si mai grav esti fericitul posesor a unei operatii nereusite si de aici alte probleme. Nu inteleg sau nu stiu ce sa mai zic chiar asa de tare e foamea asta de bani si chiar asa de mult creste insensibilitatea incat sa risti sa faci rau unui om doar pentru ca nu ti-a platit inainte. Cel mai grav este ca ma uit si nu imi vine sa cred. Toata lumea stie situatia, toata lumea vorbeste, ziarele publica diverse articole pe tema aceasta, dar nimic, continuam la fel. E obisnuinta deja sa vorbim despre aceste subiecte, sa ne plangem, dar parca le auzim si trec, parca toti ne-am obisnuit si resemnat, vorba aceea, oricum nu se schimba nimic, asta este. Juramantul lui Hipocrate, vorbe in vant care zboara exact ca frunzele ofilite ce parasesc copacii toamna.

Posturi de suplinitori date pe sub mana

Ziua frumoasa de septembrie se simtea prin deschizatura mica a geamului chiar si in sala de la Liceul CD Loga din Timisoara, unde o multime de profesori stateau ingramaditi sau adunati pe la porti doar, doar or prinde un post in invatamant. De dimineata pana seara tarziu, nemancati sau nedormiti, toti asteaptau cu nerabdare dezondamantul sedintelor interminabile. Paharele goale de cafea si nervii intinsi la maximum incepeau sa isi spuna cuvantul. Sala clocotea ca o oala sub presiune pana cand o doamna mai in varsta a ridicat capacul dezvaluind si celorlalti nestiutori cateva probleme, una dintre ele era, ca peste posturile de psihopedagogie speciala s-a cam lasat o ceata timpurie de toamna. Doamna respectiva, ca o fosta jurnalista declarata, a cerut microfonul. Urechile stateau ciulite, nimeni nu pricepea ce se intampla. Inspectoarea de pe acest domeniu, ii facea semn discret acesteia sa renunte la scandal, vorbind cat se poate de frumos si incet. Microfonul nu l-a primit, dar femeia nu a renuntat si pe un ton mai ridicat, sustinuta de un cor de voci de pe margini, a spus cum asteptasera ziua trecuta de dimineata pana seara, ca sa li se spuna ca nu sunt posturi pe psihopedagogie speciala, iar doritorii ar trebui sa vina a doua zi, poate, poate or prinde ceva, deoarece atunci nu aveau ce face decat sa astepte pe degeaba. Vorbele femeii erau sustinute si de alte persoane, una dintre ele declarand ca a intrebat-o persoanal pe inspectoarea pe psihopedagogie speciala, iar aceasta a spus exact lucru declarat mai inainte, si anume ca nici o sansa de vreun post pe ziua respectiva. Ehi, dar lucrurile s-au schimbat se pare. Deoarece acum din listele prezentate s-a putut vedea clar ca imparteala painii s-a cam produs. Astfel, s-a aflat ca dupa ce persoanele interesate de locuri de munca pe psihopedagogie speciala au plecat, dupa cateva ore posturile s-au distribuit. Cui? Dupa spusele doamnei inginer care se ocupa cu ordinea si imparteala, nimeni altora decat celor care au avut bunavoinata sa astepte, iar dumneaei nu a avut ce face decat sa-si faca datoria, si anume sa dea posturile celor ramasi chiar daca aveau note mai mici. Iar bineinteles ca zvonul nu se stie de unde a aparut, in conditiile in care cateva zeci de urechi au auzit acelasi lucru de la persoana a caror cuvinte cantareste cel mai mult in aceasta situatie. A urmat un ropot de aplauze, inspectoarea facea semne menite sa o calmeze pe doamna infuriata. Mai multe persoane comentau de pe anonimul scaun din sala. In cele din urma fosta jurnalista s-a asezat la locul ei, din primul rand, vadit suparata. Distribuirea posturilor a continuat, deoarece subiectul a fost rapid schimbat. Inspectoarea s-a ridicat dupa aproximativ zece minute si a vorbit cu doamna din primul rand, facand semne cu mana ca totul se poate rezolva. In timpul acestui fiasco de sedinta, inspectoarea a mers in spatele panoului, culmea ironiei cu proiectia posturilor, luand-o si pe doamna suparata impreuna cu prietena dansei. Dupa ceva timp, discutia ia sfarsit, fosta jurnalista paraseste sala multumita. Ceilalti nu au avut norocul de a fi chemati la tratative in spatele panoului, astfel au ramas fara loc de munca.

Hora europeana de ponei

Principii. Demnitate. Respectul de sine. Stau si ma gandesc daca mai exista asa ceva. De cele mai multe ori mi se pare ca au devenit "out of fashion". Ma uimeste usurinta cu care in ziua de azi renuntam la ele pentru a "ne fi noua bine", pentru a nu supara pe cineva care poate daca ar afla ne-ar aproba, dar cum toata lumea tace, noi ce putem face decat sa procedam la fel. E mai comod, evitam o posibila problema, chiar daca la mijloc sunt chiar principiile care ne definesc pe noi ca persoane. Am ajuns la concluzia ca in ziua de azi, curajul ti-l dovedesti atunci cand poti spune tinand capul sus ca nu esti de acord cu ceva ce contravine total principiilor tale. Societatea de azi ne-a facut asa, iar cei care pot spune "nu" sunt tot mai putini. Dorinta de a pastra locul de munca, de-a avansa, te reduce la tacere, astfel ajungi din EU, doar un eu, fara posiblitatea de a reveni la forma initiala, deoarece cum bine spune o zicala romaneasca, odata ce ai intrat in hora trebuie sa joci. Spre ironia sortii am pasit cu surle si trambite intr-o Uniune Europeana, prezentata drept salvarea absoluta din ghearele deznadejdii. Campaniile pro-uniune au avut un mare succes la nivel national, milioane de oameni sarbatorind ceea ce avea sa fie binele lor comun. Numai ca realitatea a capatat o alta culoare. Uitandu-ma la majoritatea politicienilor care se afiseaza, deseori cu probleme false pe le televizor, mi-am adus aminte de saracii ponei de la circul Barcelona, care nu indrazneau sa ridice ochii din pamant, alergau ametiti unul in spatele celuilalt, privind pe furis la ceea ce se intampla in jurul lor. Ma intreb cand si cum au reusit asa de repede sa transforme tara noastra intr-un ponei care se uita la biciul Uniunii Europene. Culmea e ca nici nu trebuie sa-l foloseasca, unele eu-ri din clasa politica au grija sa ia decizii de prevenire a unei posibile viitoare supararii a acesteia. Problema e ca nea Ion din comuna Izvin, judetul Timis simte loviturile de bici pe piele lui si cel mai dureros prin ochii odraslelor sale.

Pe coridorul unui spital din Romania...

Sta in picioare in fata usii, sprijinit de perete, alaturi de el sunt inca trei persoane dintre care doi adolescenti. Asteapta. Cu fiecare minut ce trece, disperarea din ochii copiilor creste la fel ca apa pusa la incazit pe un ochi de la aragaz. Ar vrea sa faca iar ture, doar ca acasa pentru ca tata s-a dus sa aduca nuielusa pentru a ii altoi din cauza unei boacane, numai ca nu e asa, acum sunt aici. Bine ca ochii stiu sa inoate, ca de nu, de mult s-ar fi scufundat ascunsi in mainile lor inca micute, prin unghere, ca tata sa nu-i vada. Ar vrea sa darame usa aia, sa strige ca au nevoie de ajutor, ca nu mai pot astepta, ca cineva drag si important pentru ei a patit ceva. Nimeni insa nu pare dispus sa asculte, ba chiar asistenta nu de mult a venit sa ceara si singurul scaun de pe tot coridorul, pe care din intamplare statea tatal lor, iar el amabil ca intodeauna a incuvintat. Oare s-a uitat la fata lui, nu i-o fi auzit vocea, oare in locul asta se mai uita oamenii unii la altii. Multe eu-uri circula pe holuri, privirea li s-a ratacit undeva departe, li se citeste regretul si dezamagirea de a se vedea in asa situatie. Tatal este internat si astfel devine una din sardine. Salonul e mult prea mic pentru multimea de paturi. Nu sunt locuri, desi alte camere au putini locatari, dar cum nu se stie politica de functionare, toata lumea se conformeaza. Este ianuarie si afara e frig. Inauntru e la fel. Acea camera nu avea incalzire, spre deosebire de celelalte. Explicatia, care ar trebui sa le tina de caldura pacientilor, e ca tevile sunt vechi si chiar daca s-a inceput renovarea inca nu s-a ajuns la etajul acela. In concluzie rabdati. Umezeala si-a castigat de mult dreptul. Oamenii vin si pleaca, fiecare cu o poveste de viata. Un mosulet observa trist porumbeii de pe geam, iar in coltul usii de la baie, pe tavan, umezeala a capatat o culoare verzuie care avanseaza incet pe perete.

Politicieni cu ...WC-ul in curte

M-am amuzat teribil sa aflu traumele cu adevarat cutremuratoare si legatura extrem de stransa a presedintelui PC cu omul simplu. Dan Voiculescu ii marturisea jurnalistului Ion Cristoiu, in una din emisiunile Gabrielei Vranceanu-Firea, ca el este o persoana care nu uita de unde a plecat, el este omul care avea WC-ul in fundul curtii si cu un aer de om care a suferit la viata sa ii spune lui Cristoiu, ca nu ii doreste acestuia sa mearga intr-o iarna la un astfel de WC. Ce crunt trebuie sa fi fost pentru stimatul Dan Voiculescu. Poate trebuie sa-i reamintim ca si acum sunt o multime de persoane care isi fac lipsele afara si pe timp de iarna, din cauza canalizarii inexistente. Multi oameni s-au saturat sa incerce cu tot felul de politicieni care isi declara in mod vadit legatura stransa cu poporul si amintirile lor chinuitoare cu wc-ul din fundul curtii si nu realizeaza mai nimic din ceea ce au promis. Discursul presedintelui PC vine sa intareasca sentimentul de legatura puternica intre acesta si omul de rand cu putin timp inaintea inceperii campaniei electorale pentru europarlamentare.

De Sarbatoarea Sfanta a Invierii Mantuitorului

Hristos a Inviat!

Sapca ia locul clopului in satul global

De abia urca in tren cu o multime de bagaje. Printre ele si cutia ciripitoare cu cativa puisori parca porniti pe revolta. Ochii au o lumina aparte. Ceva din gesturi si felul lui de a fi denota simplitate. Ia usor plasele si cutia, chinuindu-se totodata sa vada numarul pe mica hartie albastra. Culoarul e curat, scaunele albastrele nu se prea aseamana cu acele vechi banchete de odinioara. Isi fixeaza clopul negru pe cap si se instaleaza la locul indicat de numarul din dreptul scaunului. Langa el, o doamna eleganta cu unghile vopsite alb si o geanta mare rosie se uita atent la acest nou personaj. "No, apai buna ziua!" saluta omul. Ceilalti raspund asa mai soptit. Suba mare si calduroasa si-o aseaza in spate, in sageata albastra acum e cald, nu mai e cum a fost inainte. Ciripitoarele isi continua simfonia. Doamna se uita pe geam, iar omul se implica intr-o discutie cu un alt pasager din fata sa. Merge spre Oradea la fiica lui. Vorbeste frumos ardeleneste si tare, foarte deschis si sincer. Ridurile au cucerit mult teritoriu pe fata dansului. Priveste indelung peisajele arhicunoscute de acum. Imbracamintea ii este simpla, iar clopul iese usor in evidenta, in discordanta cu sapca baiatului de langa. Pare dintr-o alta lume. Mi-e drag de el pentru ca imi aduce aminte de trecut si de identitate. Cu cativa ani inainte nu ar fi facut nota discordanta, acum ma refer la el ca la un personaj din alta lume pe cale de disparitie. Sunt constienta de evolutie si de tot ce inseamna modernism, dar nu sunt de acord cu globalizarea. Nu spun ca trebuie sa purtam clop si suba, sa nu vorbim corect gramatical, simplu ma refer sa nu ne pierdem identitatea noastra de romani. Fiecare neam are in spate o mostenire si o responsabilite. Fie ca ne place sau nu, suntem datori sa o pastram pentru noi insine pentru ca ne defineste ca persoane si de asemenea pentru cei care au fost. Universalitatea inseamna pierderea individualitati si particularitatii. Cum bine spune Parintele Iustin de la Manastirea Petru Voda "si painea si graul pot fi internationale, ca articole de consumatie, dar vor purta pretutindeni pecetea pamantului in care s-au nascut!".

Copii furati de monstri si extraterestri

De abia am inceput sa dau meditatii la limba engleza, deoarece sunt printre alte bucuroase absolvente ale unei facultati cu specializare pe filologie, ca iata am ajuns si eu la randul meu sa ma minunez de generatia actuala. Poate nu atat de mult in ceea ce priveste obraznicia, ca doar fiecare la randul nostru am fost mai mult sau mai putin asa, ci datorita unui lucru care ma face sa-mi pun adevarate semne de intrebare in ceea ce priveste viitorul nostru ca oameni cu principii si cu o morala sanatoasa. Daniel este vecinasul meu si ii spun asa deoarece il stiu de cand era mic, acum este in clasa a cincea, pare timidut si nu vorbeste asa tam-nesam cu toata lumea. Se uita in jos atunci cand te saluta si trece repede de tine ca sa nu trebuiasca sa raspunda la intrebari. Joia trecuta, in jurul orei cinci a venit la engleza, au fost printre primele pe care le-am facut impreuna. S-a asezat timid pe scaun, si-a scos caietele si cartile, in timp ce imi raspundea politicos la fiecare intrebare. Cand am observat ca domnisorul venise cu celularul la engleza, nu de alta, ci doar sa stie exact la ce ora poate pleca si totodata sa ma impresioneze cu noua achizitie. Il intreb despre el, asa doar de dragul discutiei si ma uit din intamplare prin imaginile salvate in telefon. Nu imi vine sa cred. Stau ma uit la cel pe care il aveam in fata si mai privesc inca o data ecranul telefonului. Erau mai multe poze tip horror, morti iesiti din mormant, tot felul de grozavii care mai de care facute sa para mai reale. De-a dreptul urate. Il intreb ce face cu ele si de ce le-a salvat. A inceput sa planga cand i-am spus ca el este un baiat frumos si destept, iar pozele acelea nu-l reprezentau deloc. Mi-a spus sa le sterg. Dupa ce a plecat m-am gandit mult la cuvantul copilarie si cum si acesta ca altele primeste un sens diferit cu trecerea timpului. Nu inteleg sau nu vreau sa inteleg cum si cand desenele cu Chip si Dale, Sandy Bell, Testoasele Nija, au fost inlocuite cu extraterestrii, cu monstrii hidosi si masinarii, pe scurt cu lucruri lipsite de viata si sensibilitate. Stai la un moment dat si te gandesti unde e normalul. A devenit ceva obisnuit sa-si vada un parinte, copilul ca vrea sa fie un Ben 10, adica un extraterestru care ia diverse forme monstroase si se lupta cu altii mai urati ca el? Cat de usor vorbeau niste pusti mai mici ca Daniel in parc despre gloante si arme, despre moarte. Din pacate, adultul e coplesit de probleme si nu mai vede ca de fapt trebuie sa-si protejeze bunul cel mai de pret. Or, toate acestea puse cap la cap nu produc o imagine deloc imbucuratoare pentru viitorul nostru. M-a intristat cand am realizat ca altii nu se mai pot bucura de o copilarie cum am avut eu. Greu mai gasesti un copil, pe care daca il pui sa aleaga intre o floare frumos colorata si una otravitoare, o alege pe prima. Momentul cand mintea viitorilor adulti trebuie incarcata cu lucruri pozitive este adanc zdruncinata de orori, de ce si cine a hotarat asta?

Si-s grabita, si-s grabita...tot degeaba

Te grabesti. Astepti troleibuzul si ca de obicei atunci cand vrei sa ajungi mai repede nu vezi nici o pata de culoare mov la orizont in acea parte a Timisoarei. Dupa o noua ocheada, acesta vine dupa cincisprezece minute, oamenii composteaza biletele, iar grabitul priveste cu interes si nerabdare fiecare oprire a masinariei. Numara in gand secundele de stationare, bineinteles se enerveaza in tacere cand cu pasi inceti, dar siguri, soferul iese fluturnand manusile in vant, el stie ce are de facut, trebuie sa rearanjeze firele. Alte minute pierdute, nu-i nimic, troleibuzul pare a prinde viteza, pe fata grabitului se intrevede o lumina aparte, speranta ca poate doar de data asta poate insela timpul. Insa greseala fatala deoarece nu a luat in considerare Retim-ul. Troleibuzul nu se poate deplasa din nou, asa ca nu-i ramane decat sa astepte stupid in spatele masini de transportat gunoiul care i-a ocupat singura parte de sosea pe care poate trece. Fiecare calator se uita la personalul de la retim, vadit dornic de a termina treaba cat mai repede, dar asta nu mai conteaza, deoarece lumina de pa fata grabitului s-a stins. Lucrurile sunt clare acum.